- Necazul este că, la prima vedere, nu pare o calitate necesară ci una pe care „ar fi bine să o avem”. Așa că de cele mai multe ori îi dăm atenție prea târziu.
- Necazul este că, înainte de a învăța să vorbim în public avem ceva de dezvățat.
- Necazul este că nu-i suficient să avem informațiile necesare. Teoria, ca teoria, dar practica ne omoară!.
Suntem cu toții de acord că, mai devreme sau mai târziu, vom fi puși în situația de a vorbi în fața oamenilor. Dar pentru că nu știm când, nu ne batem capul cu asta. Ne ghidăm după principiul „Las’că o să trec podul ăsta când o să ajung la el.” Eroare!!! Atunci o să fie prea târziu! Vine și ziua când suntem anunțați că avem de făcut o prezentare cu public peste câteva zile, sau mai rău, chiar mâine. Ce facem atunci? Începem să-l întrebăm febril pe Google „Cum se face o prezentare de succes?” Adunăm informații de toate felurile, urmărim tutoriale pe YouTube etc. Timpul trece și stresul crește. Ne trec toate nădușelile. Căutăm și o cale de scăpare. Poate găsim pe altcineva căruia să-i pasăm această sarcină. Poate ne îmbolnăvim subit etc.
Când vine vorba despre învățare există două tipuri de informații: „just in time” și „just in case”. Adică informații pe care le învăț atunci când ajung să am nevoie de ele și informații pe care le acumulez înainte să am nevoie de ele. Noi suntem dispuși în mod natural să învățăm ceva dacă și când avem nevoie de acel ceva. De ce ar învăța cineva să cânte la un instrument muzical dacă vrea să devină contabil? O poate face, desigur, pentru propria delectare, dar nu-l ajută la contabilitate.
Altfel stau lucrurile în cazul învățării să-i zicem „preventive”. Ea are legătură cu informații și abilități care pot fi folosite într-o paletă largă de domenii. Exemplele cele mai cunoscute sunt scrisul și cititul. Valoarea acestora este unanim recunoscută deși se poate trăi și fără aceste cunoștințe. Istoria a dovedit-o. Însă astăzi ne punem copiii să învețe să scrie și să citească mult înainte ca ei să înțeleagă pentru ce și să aibă nevoie efectiv de aceste cunoștințe. Pentru ce facem asta? Pentru că nu este suficient ca cineva să cunoască literele și cifrele pentru a putea scrie și citi. Mai este nevoie și de mult exercițiu pentru ca aceste informații și acțiuni repetate să devină abilități. Abia atunci le putem folosi oriunde și oricând avem nevoie.
La fel se întâmplă și cu vorbitul în public. Unde mai pui că după felul în care ne exprimăm în public suntem repede etichetați ca fiind inteligenți sau…mai puțin. Da, știu că nu e drept dar cam așa stau lucrurile. Prima impresie contează.
Așa că cel mai bine este ca ocazia de a vorbi în public ce va apărea să ne găsească pregătiți.
Așa ajungem să analizăm puțin cel de-al doilea necaz legat de vorbitul în public, dezvățul. Avem nevoie să schimbăm niște convingeri care ne alimentează frica de vorbit în public.
Prima este aceea că vorbitorul este cea mai importantă persoană din sală. Fals!
Cel mai important din sală este publicul. Afirmația aceasta este și perfect logică. Vorbitorul nu vorbește pentru el însuși ci pentru public. El, vorbitorul, știe ce știe. Publicul nu știe ce știe vorbitorul. De aceea cel de pe scenă are datoria de a alege din tot ce știe el acele informații care îi sunt de folos publicului. În plus responsabilitatea transmiterii mesajului este a vorbitorului, nu a ascultătorului. De aceea sunt importante metodele de atragere a atenției publicului încă de la început și păstrarea interesului pe tot parcursul prezentării.
A doua convingere preconcepută este că un vorbitor în public bun nu are emoții pe scenă. Fals!
Dacă nu avem emoții nu le putem transmite altora, nu putem fi autentici. Iar oamenii au un al șaselea simț care îi ajută să simtă falsitatea. Ce avem de făcut este să schimbăm sensul emoțiilor. În loc să le lăsăm să ne alimenteze tracul inerent începutului unei prezentări, să le reinterpretăm ca manifestări ale entuziasmului pentru ce urmează să le spunem oamenilor. Știu că sună ciudat, dar dacă ne gândim bine, frica și entuziasmul se manifestă în corpul nostru la fel. Inima ne bate mai repede, devenim nerăbdători, ochii ni se aprind, ni se usucă gura, respirăm mai repede și mai sacadat, uneori ne ia cu transpirații, ni se înmoaie genunchii și ne pierdem glasul. (Așa m-am simțit eu când am fost cerută în căsătorie. Și credeți-mă că n-am simțit toate astea de frică!). Există o explicație și mai simplă pornită de la definiția emoției. Ce este o emoție? O emoție este o descărcare brusc[ de substanțe chimice în creier care durează cam 6 secunde. E ca un fulger. Această descărcare nu poate fi prevenită, dar poate fi interpretată. Creierul are la dispoziție maximum 90 de secunde să-și explice emoția apărută, pentru că, așa cum am spus mai devreme, emoțiile se manifestă în corp cam la fel. Așadar, când simțim emoțiile manifestându-se în corp când urmează să dăm ochii cu publicul, avem ocazia să le numim pe loc: frică sau entuziasm. Odată eticheta pusă apar urmările. Fie se declanșează mecanismul de supraviețuire (luptă/fugi/îngheață) fie simptomele dispar treptat considerate fiind o alarmă falsă. Am citit undeva că secretul stăpânirii de sine nu este să nu ai fluturi în stomac atunci când vorbești în public, ci să-i faci să zboare în formație.
A treia convingere preconcepută este că publicul ne este ostil, că ne va judeca aspru greșelile sau mai rău, ne va căuta nod în papură. Fals!
Publicul vrea ca noi să reușim. Și această afirmație este perfect logică. Cine ar pleca de acasă cu dorința de a vedea un film prost, să zicem. Nimeni! Ieșim în oraș să vedem un film bun. Că nu se întâmplă întotdeauna așa, asta se poate. Dar intenția noastră este să vedem un film bun. Tot așa este și în cazul unei prezentări. Publicul se așteaptă să primească ceva interesant și valoros. Tot ce avem noi de făcut este să-i împlinim așteptările ba chiar să i le și depășim. Cum facem asta? Trecând peste al treilea necaz: pregătirea.
Pregătirea unei prezentări înseamnă două aspecte: conținutul și livrarea.
Când vorbesc despre conținut mă refer la cantitatea, calitatea informațiilor și la organizarea ideilor. Când vorbesc despre livrare mă refer la ritmul, tonul variat și dicția clară în vorbire, dar și la mișcările corpului și mimica feței în timpul expunerii. Toate acestea contribuie în egală măsură la atingerea scopului prezentării noastre și paradoxal de permit să fim autentici, să vorbim și să ne mișcăm în voie.
Am lăsat la urmă repetițiile prezentării, nu pentru că ar fi un aspect mai puțin important ci pentru că ele reprezintă secretul unei prezentări reușite. Pe ele se bazează încrederea în reușită și în propria persoană. Totuși repetarea de mai multe ori a prezentării cu un cronometru în față este aspectul cel mai neglijat de obicei. Să ieși în fața oamenilor nepregătit este ca la școală. Hai să ne amintim cum ne simțeam când mergeam la un examen după ce trecusem de câteva ori prin materie și cum ne simțeam când ne rugam la Dumnezeu „să picăm pe subiect”.
Vorbitul în public este o manieră de comunicare între oameni de la unul la mai mulți. Scopul vorbitorului este să prezinte publicului perspectiva sa asupra unui subiect astfel încât mesajul său să fie înțeles corect. După aceea rămâne la alegerea ascultătorilor dacă vor prelua ideile vorbitorului sau vor rămâne la părerea lor. Pentru a ajunge să ne pricepem la acest gen de comunicare avem de acceptat două adevăruri. Primul este că, fără să găsim soluția de a trece peste frica de vorbit în public, nu avem ce căuta pe scenă. Al doilea este că vorbitul în public se învață numai cu practică intenționată însoțită de feedback și îndrumare constructivă fie într-un grup fie cu un mentor sau coach specializat.
