„Eșecul nu este căderea ci actul de a nu te ridica”
~ Mary Pickford
În 2016 aveam deja doi ani de practică intenționată săptămânală de vorbit în clubul Toastmasters din orașul meu. Frumusețea experienței de învățare într-un club Toastmasters este că fiecare membru are prilejul să vorbescă în fața unui public restrâns de cam cincisprezece – douăzeci de persoane în fiecare săptămână dacă își dorește acest lucru. Ședințele de club au o structură care permite așa ceva. Există trei părți. Prima este cea a discursurilor pregătite de acasă. În acest caz, doritorii se programează la discurs în prealabil ocupând unul dintre cele maximum trei locuri a câte șapte minute disponibile în agenda ședinței. A doua parte este cea de discursuri improvizate. Cel care conduce această sesiune pregătește câteva subiecte la care cine vrea răspunde elaborat în unul – două minute. A treia parte este dedicată evaluării felului în care s-a vorbit pe parcursul întregii ședinței. Această a treia parte este condusă de un evaluator general care coordonează o echipă formată din atâția evaluatori de discurs câte discursuri pregătite au avut loc în prima parte dar și de evaluatori specifici: unul supraveghează folosirea corectă a gramaticii în toate discursurile, un altul urmărește sunetele inestetice și orice altceva poate fi supărător în vorbire, iar altcineva cronometrează încadrarea în timpul alocat a fiecarui vorbitor. Un anfitrion coordonează buna desfășurare a întregii ședințe.
În doi ani reușisem să capăt încredere în mine și să-mi depășesc frica de vorbit în public. Ținusem câteva zeci de prezentări, workshop-uri și traininguri. M-am considerat pregătită să particip și eu ca vorbitor în cadrul unui eveniment de mai mare anvergură și astfel să încep să mă fac cunoscută în acest domeniu.
Am găsit un asemenea eveniment național de business care urma să se desfășoare timp de două zile și în orașul meu, într-un mare hotel, în mai multe săli simultan. Promovarea evenimentului era impresionantă. Orașul era împânzit de bannere, se derulau reclame la radio și la tv. Toată organizarea era la cel mai înalt nivel. Eram în culmea fericirii că obținusem și eu un loc în agendă. Urma să conduc un workshop de o oră despre organizarea spațiului de lucru și de viață.
Mi-am pregătit toate materialele cu grijă, mi-am ales exercițiile cele mai potrivite pentru participanți, mi-am lăsat și zece minute pentru o sesiune de întrebări și răspunsuri. Ce mai, am făcut totul cum scrie la carte. În ziua când urma să-mi țin workshop-ul am participat și la un interviu împreună cu un alt trainer în studioul improvizat de organizatori într-o librărie. Totul arăta cât se poate de bine.
Observasem totuși că workshop-ul meu nu se afla pe nici un material de promovare tipărit. Dar nu mi-am facut griji pentru asta. După interviu am mers și eu în sala mare să mai ascult niște vorbitori și să intru în atmosferă. Cu cincisprezece minute înainte de ora fixată (4 p.m.) plec să-mi găsesc sala. Oricât m-am învârtit n-am găsit nicio săgeată sau vreun afiș care să-mi indice direcția. În cele din urmă am aflat că sala mea se afla la nivelul -2 al hotelului. Ajung acolo. Nu este nimeni. În hol este întuneric și un miros de spațiu închis, neaerisit. Zăresc două uși față în față. Oare care dintre ele o fi pregătită pentru mine? Am aflat răspunsul când am putut deschide numai una dintre uși. A apărut un angajat al hotelului care a aprins lumina și mi-a arătat grăbit aparatura care urma să-mi fie de folos. Încerc să-mi stăpânesc firea. Am totuși de ținut un workshop. Verific aparatura, îmi pregătesc materialele și…aștept. Se face ora 4 p.m.. Nu intră nimeni pe ușă. Nu înțeleg ce se petrece dar sunt hotărâtă să stau acolo toată ora. Îmi vine să plâng. După alte zece minute ușa se întredeschide încet și două femei intră timid. Le poftesc amabilă să se așeze unde doresc. În sala sunt cam treizeci de scaune. Încep o conversație cu ele. După alte câteva minute care mi s-au parut o veșnicie a mai apărut un cuplu. Am intrat în vorbă și cu ei pentru încă vreo cinci minute în speranța că poate mai apare cineva. N-a mai venit NIMENI.
M-am ridicat de pe scaun și…mi-am parcurs prezentarea. Bineînțeles că nimic din exercițiile pe care le pregătisem nu se potrivea situației în care mă aflam. Așa că am transformat totul într-o discuție cu cei prezenți până le-am răspuns la toate întrebările.
Supliciul meu s-a încheiat la ora 16,45. Le-am mulțumit celor prezenți pentru interes și pentru participare. Când am rămas singură m-am prăbușit pe un scaun să pot să-mi revin. Încercam să-mi dau seama ce a fost asta? A fost un fiasco total? Într-un fel, da a fost. Totul a mers de-a-ndoaselea. Care a fost aportul meu la acest…rezultat? Am procedat corect că am vorbit cu acei oameni? Ar fi fost oare mai potrivit să fi anulat workshop-ul? Am plecat către casa extrem de dezamăgită. Nici n-am considerat că ar avea vreun rost să cer explicații organizatorilor.
După ce m-am liniștit, câteva zile mai târziu am aflat ce se întâmplase. Fusese acceptat workshop-ul meu pentru că altcineva îl anulase pe al lui în ultimul moment. De aceea nu s-au putut face schimbările în materialele de promovare. Veștile astea m-au lămurit. Ce s-a întâmplat nu a avut legătură cu mine personal. La fel s-ar fi întâmplat cu orice altcineva ar fi fost în locul meu.
Am primit niște lecții extrem de valoroase cu această ocazie. În primul rând am învățat să-mi temperez așteptările. În al doilea rând am învățat să-mi pregătesc de fiecare dată câte o variantă de rezervă în cazul în care participanții sunt prea puțini sau prea mulți la număr. În al treilea rând am învățat că oricât m-aș strădui nu pot controla totul.
Ca un fel de premiu de consolare din partea Universului, Brandon Burchard, în newsletter-ul din săptămâna următoare acestui eveniment mărturisirea că la prima lui prezentare a avut 4 oameni în sală, dar acest lucru nu l-a putut opri din drum. A fost exact încurajarea de care aveam nevoie ca să pot merge mai departe. Vasăzică se întâmplă și la case mai mari!
M-am întors liniștită la ședințele mele săptămânale de la Toastmasters să lucrez în continuare la pasiunea mea pentru oratorie.
Este foarte interesant cum este creat omul să țină minte mai degrabă necazurile și nereușitele decât realizările și succesele. Am înțeles! Omul învață cel mai mult din eșecuri, trecând peste greutăți ca să aibă șanse mai mari de supraviețuire. Din succese nu poți decât să te îmbeți. Am mai pățit eu și altele.
Aceste situații, care mai de care mai inedite peste care am trecut, mi-au pus la încercare dorința de a fi din ce în ce mai bună în ceea ce fac. Dar nu m-au făcut niciodată să mă gândesc să renunț.
Îmi aduc aminte că la un moment dat, tot Brandon Burchard ne-a sugerat într-un curs online să ne caracterizăm în trei cuvinte. Mai precis să ne gândim la trei atribute pentru care am vrea să fim apreciați de ceilalți. Iar după aceea să ne comportam în fiecare zi în conformitate cu aceste calități. Eu am rezonat cu: sprintenă, blândă și de neoprit. Cu oratoria am lucrat cel mai bine să devin „de neoprit.”
